Ghilimelele

Ghilimelele numite și semne ale citării sunt un semn de punctuație care indică reproducerea exactă a unui enunț scris sau spus de cineva. Semnul exclusiv dublu este folosit în scop delimitativ și se pune la începutul și la sfârșitul unei citări. Din punct de vedere gramatical nu au nicio importanță, delimitările funcționale cad în sarcina celorlalte semne de punctuație interioară sau exterioară.

În situația în care delimitează o vorbire directă, inclusă într-un discurs, ghilimelele sunt obligatorii și de neînlocuit.

— În timpul meciului am început să strig: [„]Vreau să dau și eu gol![”] [„]O să-ți vină și ție rândul[”] răspunde cineva. („” delimitează un dialog reconstituit, în care vorbirea directă aparține vorbitorului, dar și unui interlocutor)

În timp ce alergam spre poartă, un țipăt: [„]Șutează! poarta e goală![”], m-a făcut să înfig piciorul în balonul care s-a oprit peste câteva secunde în poartă.

Singura mea discuție cu el era [„]bună ziua[”] și [„]la revedere[”].

Situația cea mai des întâlnită este aceea în care ghilimelele încadrează un text citat. Atunci când are loc lectura orală, se impune mențiunea „citez”/„cităm” la ghilimelele de deschidere și „am închis citatul” / „citat închis” la ghilimelele de închidere.  Folosirea ghilimelelor în această speță este obligatorie!

Acțiunea și vrerea ei le rezuma Nicolae Filipescu, adresându-se regelui: [„]Sire, să mori pe Câmpia Turzii (acolo unde murise Mihai Viteazul) sau să te încoronezi la Alba Iulia (acolo unde se încoronase și Mihai ca principe al tuturor celor trei țări românești)[”] Ion Bulei, O istorie a românilor.

Cât timp nu se ajungea [„]la o reglementare rezonabilă[”] a relațiilor cu cele două țări, Germania nu dorea să examineze căile unei cooperări [„]mai strânse[”] și ale unor [„]obligații mai cuprinzătoare[”] față de România. Ion Bulei, O istorie a românilor.

Un caz special este cel al unui citat aflat în alt citat. Ghilimelele de forma [„”] vor fi folosite pentru citatul care integrează, iar pentru citatul încorporat se vor folosi ghilimele de forma [«»].

Cu ajutorul ghilimelelor poate fi indicată atitudinea vorbitorului față de semnificația unor cuvinte sau față de cel ce le rostește. În acestă situație folosirea ghilimelelor este obligatorie, iar intonația trebuie să sugereze natura atitudinii.

Fiind [„]foarte atent[”] la ibric, cafeaua a dat în foc. (o autoapreciere spusă cu ironie )

Te rog să mă scuzi, [„]domnule Popescu[”], că te-am deranjat. (o formulă de adresare premeditat nerespectuoasă)

Ai fost doar [„]zâmbete[”] când m-ai văzut.  (afirmații neconforme cu realitatea)

Ghilimelele scot în evidență grafic grupuri de cuvinte cu o anumită  importanță sau semnificație.

Prin [„]Moartea căprioarei[”], Nicolae Labiș realizează o veritabilă [„]ars poetica[”]. (titlul unei opere literare și un concept din teoria literară)

Mihai Eminescu a publicat în [„]Convorbiri literare[”] și a scris pentru ziarul [„]Timpul[”]. (titluri de periodice și gazete)

Am urmat cursurile Liceului „Gheorghe Lazăr”. (denumirea unei instituții, doar denumirea propriu zisă este trecută între ghilimele)