Complementul este o parte secundară de propoziție care determină un verb, un adjectiv, un adverb sau o interjecție cu funcția de predicat.
Complementul răspunde la întrebările: | pe cine? ce? |
Să mergem
în camera
noastră. (în camera
complement, determină verbulsă mergem
)- Mașina
roșie
ca focul
este a mea. (ca focul
complement, determină adjectivulroșie
) - Mașina merge
mai repede
decât trenul
. (decât trenul
complement, determină adverbulmai repede
) Hai
la masă
. (la masă
complement, determină interjecțiahai
)
Complementele care determină un adjectiv sunt precedate de prepoziții sau de adverbe de comparație (cât, ca, decât
). Complementele care determină un adverb se exprimă prin adverbe (așa, cam, destul, destul de
) sau substantive ori pronume precedate de adverbe de comparație (cât, ca, decât
).
Cuprins
Clasificarea complementelor
Complementele se împart în două clase: circumstanțiale și necircumstanțiale.
Complementele circumstanțiale (cuvântul circumstanțial înseamnă împrejurare) arată împrejurările în care se petrece acțiunea exprimată de verbul determinat și se împart în complemente circumstanțiale de loc, de timp, de mod, de cauză, de scop, condiționale, concesive și consecutive.
Cele necircumstanțiale arată obiectul asupra căruia se efectuează acțiunea sau obiectul căruia i se acordă ceva și se împart în complemente directe, indirecte și de agent.
Mijloace de exprimare
Locul complementului în propoziție
De obicei, complementele stau după cuvintele determinate. Există și cazuri în care complementele (complementele direct) stau înaintea cuvântului determinat.
Pe ea
am văzut
-o în autobuz.- În autobuz
am văzut
-ope ea
.
Punctuația complementului
! Complementul direct și cel indirect nu se despart niciodată prin virgulă de verbele determinate.
Complementele aflate în raport de coordonare se despart sau nu prin virgulă între ele conform regulilor de punctuație descrise la Punctuația conjuncțiilor.